Ioniţă G. Andron

IONIŢĂ G. ANDRON
n. 20 aprilie 1917, Racşa – m. 23 aprilie 1989, Negreşti Oaş

De ce iubesc Ţara Oaşului?

De ce iubesc Ţara Oaşului şi ce îmi place aici?

Am stat mult cu pana în mână, până ce mi-am putut aduna într-un mănunchi ideile care să dea răspuns acestei întrebări.

Simt un clocot în mine de-abia stăpânit, din care ideile ţâşnesc una după alta. Amintirile copilăriei mele se împletesc cu impresiile încântătoare, cu emoţiile atâtor drumeţii pe văile iuţi, cu tainice glasuri ale apelor, pe munţii scăldaţi în soare sau încercaţi de furtuni, locuri unde am cunoscut oameni cu port şi datini unice prin frumuseţea lor.

Aici, în cel mai îndepărtat colţ nord-vestic al ţării noastre, drumeţul este impresionat nu numai de frumuseţea portului şi a datinilor, ci şi de graiul străvechi, în care se mai păstrează sensuri de mult dispărute din limba noastră. Primăverile sunt în Ţara Oaşului parcă mai însorite, totul transformându-se săptămâni de-a rândul într-un încântător paradis prin bogăţia nuanţată şi varietatea pomilor înfloriţi. Poate îmbrăca natura o haină mai feerică decât la Moişeni, unde un ceas de tihnă oferă vizitatorului farmecul inedit şi grandios al unor tablouri unice şi de neuitat?

La noi, în Oaş, căldura verilor e mai potolită, de o inefabilă frumuseţe a norilor aruncaţi ca o superbă ghirlandă peste crestele munţilor.

Belşugul toamnelor este în deplin acord cu varietatea mare a culorilor pe care le îmbracă natura, de la roşul arzând al merelor, la galbenul perelor târzii sau ruginiul bogat nuanţat al codrilor de fag.

Aici nopţile tainice cu lună plină ale toamnei au farmecul unic al boncăluitului de cerbi, simfonie măreaţă, unică oferită de craii carpaţilor româneşti, dorită de vânătorii de pretutindeni.

Toamna târzie, pierzându-şi haina copacilor, cu pâcle şi neguri revărsate peste creste, face loc pe nesimţite iernii, care-şi aruncă haina ei albă peste munţi şi văi şi-i readuce pe oşeni la vetrele lor.

Este anotimpul datinilor bogate, printre care cea a “corinzilor”, care sunt profane, strâns legate de ocupaţia străveche a oşenilor: păstoritul.

În aproape toate colinzile oşeneşti se vorbeşte de munte şi de oi, ele făcând parte integrantă din viaţa lor, iar acţiunea se petrece:

“Sus, în ceriu zorilor, Pe feţele munţilor”….
ori
“Colo sus pe prânturele Ieste-o turmă de oi grele”…
alta
“Colo-n giosu mai din gios
Ieste-un câmpuţ luminos
Ş-on botei de oi frumos”
sau
“Mare neauă şi-o picat
Pe on dărăbuţ de sat
Tăte oile-o zbghierat”….

Prezenţa muntelui şi a oilor în viaţa oşeanului explică de ce “sâmbra oilor”, astăzi cunoscută în întreaga ţară, este cea mai mare sărbătoare câmpenească din viaţa lui, la care cel mai important act este măsuratul laptelui, după care urmează masa comună “pe două rânduri”.

Cine a participat la o sâmbră a rămas cu siguranţă impresionat de frumuseţea peisajului şi mai ales de ospitalitatea oşenilor, convingându-se că “număratul oilor la strungă”, “mulsul oilor la cupă” şi “măsuratul laptelui” se fac cu ceremonialul moştenit din moşi-strămoşi.

Farmecul acestui mare ospăţ montan de primăvară, în concordanţă cu explozia de viaţă a naturii, este sporit de belşugul mâncărilor gustoase oferite “sâmbraşilor” cu generozitatea specifică neamului românesc.

Vuietul de primăvară al sâmbrelor se împleteşte cu explozia de bucurie a nunţilor care în Ţara Oaşului au un ceremonial bogat, amintind în esenţă de “Nunta Zamfirei” a lui badea George din Hordou.

Iubesc Ţara Oaşului de când i-am respirat prima oară aerul, de când am deschis ochii, de când m-a primit acest pământ ca într-un leagăn şi mi-a dat bucuriile prunciei cu jocurile lui: “De-a lupu-ntre oi”, “De-a ineluş-învârteluş” şi altele.

Credeam atunci că pe pământ nici nu sunt altfel de oameni decât oşenii şi că lumea este numai atâta cât cuprindeau ochii mei între vârful Comjii – lăcaşul lui Pintea Viteazu – şi munţii Cămărzănii, pe care o vedeam departe, departe, “la marginea pământului”.

Eram încântat de “chemeşuca mea lungă” şi de “străiţuca” mea. Din care nu prea lipsea nici “cuţâtaşu” şi pe care o păstrez şi astăzi cu mult drag şi cu care m-a dus mama de mână pentru prima dată la sâmbră, când eram prunc de patru ani.

Iubesc Oaşul deoarece o dată, în vremuri de bejenie, mi-a întins prieteneşte scutul codrilor săi.

Iubesc Ţara Oaşului pentru că îmi dă satisfacţia vârstei maturităţii, cu toată comoara ei de limbă, datini şi artă populară, precum şi pentru înnoirile mari din anii puterii populare.

Ioniţă G. ANDRON (14 apr. 1967)

[Mărturii]

„… cam din 1934-1936… convingerea mea că trăiesc în mijlocul acelora pe care nu-i ştiam că sunt coborâtori din spiţa dacică a neamului şi că Racşa este o celulă a neamului, este o mică Românie, s-a cimentat definitiv în mine.

Ochii spre aceste porţi măreţe ale obârşiei noastre mi s-au deschis la o oră de istorie când eram în clasa a treia de liceu şi când profesorul ne-a vorbit despre formarea poporului român, despre strămoşii noştri daci.

Mi-a căzut atunci de pe ochi ceaţa necunoaşterii, dându-mi seama că trăisem „în mijlocul acelora pe care nu-i ştiam”, deşi îi cunoşteam. De atunci, deşi doar un copil de treisprezece ani, priveam cu alţi ochi pe consătenii mei, mi se înfăţişa într-o lumină şi mai splendidă Ţara Oaşuluii.

…Când reuşeam să fixez pe peliculă chipuri de bătrâni cu plete ninse de numărul anilor sau scene din datini străbune, simţeam din plin mulţumirea dublă: a adevărului că suntem aici din leagănul istoriei precum şi marea bucurie a creaţiei, o adevărată euforie, fiind conştient că am fixat pentru cei de azi şi pentru viitorime, câte o părticică din marea realitate românească.” (Racşa – locuri şi oameni, 2001)

„…Îndrăgind fotografia, aproape că nu a trecut nici o zi în care să nu fixez pe peliculă câte ceva din marea noastră realitate oşenească-românească. Şi tot aşa, aproape că nu a trecut nici o zi în care să nu mă îmbăt de frumuseţea sufletului oşenesc, devenind un admirator pentru totdeauna al Ţării Oaşului. Şi pentru că oricât m-am aplecat asupra acestui suflet nu i-am putut pătrunde adâncimile şi oricât m-am ridicat spre înălţimile sale nu i-am putut atinge piscurile, am încercat, după puterile mele modeste, să-l scriu cu lumină.

Fiind şi iubitor al naturii, peisajele fermecătoare pe care le străbăteam mă purtau aevea pe tărâmuri de basm, transpunându-mă în spaţiul mioritic oşenesc.

În esenţă, tot simţământul meu faţă de oamenii şi locurile satului natal în primul rând, apoi faţă de oşeni şi faţă de Ţara Oaşului se cuprinde între două coordonate, care în inima mea sunt colosale, pentru care nu există cuvinte potrivite spre a le arăta dimensiunile. Ele sunt: dragostea şi adevărul. Dragostea faţă de oameni şi locuri, adevărul permanenţei şi continuităţii.” (Racşa – Vatră de neam românesc, 1996)

Din Cartea de impresii ale celor care i-au trecut pragul casei-muzeu:

„Am fost fericit să văd «Muzeul» creat cu pasiune, cu pricepere, cu sacrificii de Ioniţă Andron, o adevărată conştiinţă a Oaşului şi a ţării noastre. Numai cu această pasiune se realizează marile acţiuni patriotice, se păstrează tradiţiile, se oferă viitorului sursele de inspiraţie pentru noi creaţii… Ca fotograf, D-sa a păstrat şi intensificat înţelegerea pentru specificitatea vieţii locale, pentru stilul de viaţă al oşenilor; îl felicit pentru fotografiile sale, ce îmbină autenticitatea documentării cu arta… Aici vorbeşte cultura străveche a poporului, se exprimă arta de ieri si inspiraţiile celor de mâine”. (Petru Comarnescu)

„Sub puternica emoţie şi cu plinătatea de suflet pe care le prilejuieşte orice vizită – chiar scurtă! – la domnul Ioniţă Andron, acest ambasador de virtute şi datină şi frumuseţe oşenească. Îl felicit călduros, urându-i o cât mai lungă sănătate în valoroasa-i operă, care-i de o viaţă de om şi va dura, nu mă îndoiesc, şi dincolo de întinderea de compas a biografiei lui Andron, curgând – limpede şi tare – în viitorime. Mulţumesc.” (Simion Pop, 1971)

„Cu mulţumire adâncă domnului Ioniţă Andron pentru tot ce ne-a arătat, cu emoţionanta evocare a oamenilor unici din Ţara Oaşului, a maestoaselor înfăţişări şi minunatelor opere de artă create de-a lungul anilor în statornica lor iubire de neam şi tradiţie. Sper să revin în aceste locuri apărate cu atâta devoţiune de uitare şi rugina timpului.” (acad. Ştefan Milcu)

„Urări de sănătate şi fericire lui Ioniţă Andron pentru frumoasa viziune plastică ridicată la înalt nivel în fotografii artistice. Să trăieşti Ioniţă, nume legat pe vecie de Ţara Oaşului” (Ion Vlasiu, 1980)

„Profund recunoscător d-lui Ioniţă Andron pentru dragostea cu care a strâns comoara aceasta de creaţie a poporului român din Ţara Oaşului, în care se reflectă spiritul de inexprimabilă gândire şi simţire artistică a lui: ceea ce am văzut aici mi-a confirmat convingerea despre bogăţia şi originalitatea unică a sufletului românesc.” (Dumitru Stăniloae)

„Peste nu târzie vreme, în acest colţ minunat al ţării noatre, vor fi alţi oameni, altă viaţă. Ceea ce am văzut aici ne arată că noi, cei de astăzi, trăim prin bunii şi străbunii noştri, care s-au aflat aici de la începutul începutului. Nu găsesc cuvinte de a mulţumi entuziastului, eruditului şi inimosului stăpân al acestui tezar, adunat cu trudă şi dragoste; îi vor mulţumi mai bine generaţiile viitoare.” (Acad. Eugen Proca)

Ioan NISTOR

Ioniţă Andron, sau Domnu’ Ioniţă cum îi spuneau răcşenii, a fost o personalitate complexă. Poate şi de aceea, evocarea lui e dificilă. Poţi greşi în aprecieri. El avea o plăcere teribilă de a îndrepta “scula nemţească” spre alţii şi a evitat sistematic s-o îndrepte spre sine. Nu era un confesiv şi încerca mai mult să afle, să iscodească, decât să spună. Dar, cine ştie, poate viitoarele cărţi şi jurnale vor infirma impresia.

A fost, în vremea sa, cunoscut şi recunoscut. Imaginea lui avea darul de a se lipi de memoria celor printre care se mişca în peregrinările sale prin sate, prin târguri, în trenuleţul Satu Mare – Bixad sau cine ştie în ce afundătură de codru.

Căutătura lui vulturească era mereu în aşteptarea “prăzii”, să cuprindă întregul, să înmagazineze, să vadă dincolo de chipuri şi lucruri. Descoperea semne în străadâncurile obiectelor şi peisajelor. În ochii şi în sufletele moşnegilor a surprins ceva din licărul celor ce se află mai aproape de cer decât de pământ. Ochii lui nu erau mulţumiţi dacă nu treceau totul prin filtrul rece al obiectivului fotografic. Avea în ei ceva din pâlpâirea arheologului, antropologului sau cronicarului. Poate şi satisfacţia celui care te poate condamna la neuitare sau uitare.

Îi plăcea să facă surprize, oferind poze însoţite de texte frumoase cu accente de Neculce. Mă prenumăr printre beneficiarii unor asemenea gesturi. Păstrez datorită lui imaginea tatălui meu depănându-şi amintirile în faţa consătenilor din Prilog la jubileul de 700 de ani ai satului.

Avea vocaţie de dascăl. Vocea lui, alături de cea a d-lui Mihai Pop suna încurajator când, alături de Octavian Doclin, Vasile Mic, Ştefan Haiduc, Viorica D. Cătuneanu, Liviu Homorozean, de profesorul Emil Monac încercam să consolidăm un cenaclu literar neînseriat în Negreşti Oaş.

Pasiunea lui s-a iscat dintr-o dezamăgire, ca semn că uneori şi tăcerea poate deveni fertilă… Ştia sigur că N. Iorga a călcat cu piciorul drumurile Răcşii pe la începutul secolului, ba mai mult, că celebrul istoric a poposit în casa parohială din satul amintit. Dar, când i-a cercetat cu înfrigurare însemnările de călătorie, n-a mai găsit cuvântul scris, cu forţa lui de a învinge uitarea. Înţelegând astfel că misterul resorturilor care pun în mişcare mâna celui care scrie, s-a născut în el gândul de a produce el însuşi documente. În locul unei simple menţiuni, a aşezat el o carte şi câţiva kilometri pătraţi de fotografii.

A lăsat, astfel, o moştenire de preţ.

Pe când numeroşi „turişti” isteţi băteau drumurile Ţării Oaşului să strângă icoane pe sticlă spre a le rostui un destin depărtat, el s-a apucat de o muncă niţel diferită, aceea de a face icoane. A pictat cu lumină filtrată de cristalul aparatului, dar a şi scris cu negrul cernelurilor. Iar din paginile sale tot lumină răzbate, şi culoare şi cuvânt frumos. Poate că dacă n-ar fi fost artist fotograf (câtă pierdere!) ar fi fost cu siguranţă poet (ce câştig!). Frazele lui au configuraţie de zicere poetică, amploare de verset biblic precum la Alecu Russo, unduire de tristeţe ca la Goga, susur de doină cu doruri dureroase – doruind… Iată, transpuse în formă de versuri câteva rânduri despre satul natal:

„Dacă m-aş găsi în ţinuturile năpraznice,
cu gândul la Racşa m-aş încălzi;
dacă m-aş afla în ţări cu călduri toride,
gândul la satul meu m-ar răcori.”
(Racşa… , Ed Gutinul, Baia Mare, 1996, p. 5)

Titlurile fotografiilor sale sunt mici poeme într-un vers. Numele de oameni şi de locuri sunt plăcute auzului: Durdileni, Grui, Toader a Nonului, Văsâiu lui Ţîboc, Leuşca Toader al lui Grigoru Nicoresii… I se părea că recuperează arhaicul, că reînvie o lume care a apus fără martori. Avea obsesia documentului şi-a adevărului. Poate s-a autocenzurat în relatările despre prezenţa ruşilor prin satele Oaşului, în privinţa dramei din 1948 a Bisericii Unite…

Dar tot ce a lăsat corespunde gusturilor în evoluţie. Explicaţia se află în cantitatea de viaţă care explodează din fiecare imagine sau pagină. Lucrările sale au izvorât din dragoste. A reţinut frumuseţea semenilor sugerându-le că nu trebuie să aibă complexe, că nu sunt singuri, că fibra lor sănătoasă, imunizată de nevoi fără număr, îi leagă mai ales de viitor.

Câţi pot continua ce a început el?
Câţi vor face-o?

Ștefan HAIDUC

Ioniţă G. ANDRON Uneori, între anumiţi oameni şi locurile în care aceştia vieţuiesc se înfiripă nişte relaţii mai aparte, prin legături nevăzute, dar statornice. O astfel de relaţie s-a zămislit între Ţara Oaşului, acest ţinut de o frumuseţe şi originalitate aparte, şi Ioniţă G. Andron, personalitate complexă: avocat, strălucit artist fotograf, pasionat etnograf, dăruit cărturar.

S-a născut în satul Racşa, din dragostea tatălui său, preot şi a mamei sale, învăţătoare, descendenţă semnificativă, căci Biserica şi Şcoala sunt temeiurile existenţei noastre; credinţa naşte nădejdea şi şcoala – temeiul muncii de zi cu zi. I-a fost dat „domnului Ioniţă”, cum îl alintau răcşenii, să fie lujerul viguros prin care acest ţinut şi-a pompat sevele înspre lumină şi nemărginire. Dar prin ce ecluze sangvine s-a realizat acest transfer, ce resorturi intime au făcut posibilă această alegere? Acestea rămân ascunse, ca la orice miracol, dar s-a dovedit peste ani că alegerea a fost cea mai potrivită.

A iubit şi a slujit Ţara Oaşului ca nimeni altul, bătându-i toate cărările, cunoscându-i oamenii şi locurile, scormonind cu privirea mereu vie, selectând imagini semnificative, lăsând în urmă o operă monumentală, compusă din peste 60.000 de clişee fotografice despre lumea noastră oşenească. Prin tot ceea ce a făcut, s-a situat, simultan sau succesiv, în două domenii total diferite: domeniul documentarului şi al artisticului, al înmagazinării informaţiei despre o lume pe cale de dispariţie, o lume care îşi trăia ultimele forme de existenţă, înscrise de secole în nişte tipare întărite prin credinţă, obiceiuri, tradiţii. Clipa de eternitate surprinsă de aparatul de fotografiat poartă în sine un timp ancestral, un timp suspendat într-o istorie fără hotare. Ştie că este un martor care are o obligaţie morală de a depune mărturie peste vreme, dar reuşeşte mai mult decât atât: el proiectează în eternitate această lume. Nu este un narativ sec, care notează, imortalizează fapte, chipuri, peisaje, ci descoperă mereu acea căldură interioară, care străluminează aceste chipuri. Am putea spune că recompune acea arhitectură a luminii lăuntrice. Ceea ce ar fi putut fi un act pasiv, o simplă relatare, devine înnobilat, transfigurat de puternica implicare afectivă.

A imortalizat pentru veşnicie frumuseţea peisajului omenesc, dar, mai ales, chipuri de oameni, surprinşi în cele mai diferite ipostaze ale vieţii. Cu o intuiţie de mare artist, şi-a dat seama că oşenii sunt continuatorii dacilor liberi, imortalizaţi pe Columna lui Traian. După chipurile oşenilor imortalizate de Dânsul, s-a reprodus imaginea omului ancestral de la Institutul Omului din Paris, ca nişte efigii emblematice pentru omenire. A descoperit cu uimire şi fală că trăieşte printre nişte oameni mândri de strămoşii lor şi care îşi poartă cu demnitate fiinţa prin veacuri. Eroii fotografiilor sale sunt oameni simpli, istoviţi de trudă, dar însetaţi de viaţă. De aceea, îi priveşte cu multă dragoste şi îi învăluie cu multă căldură sufeltească, prezentându-i într-o lumină maiestuoasă, solemni în simplitatea lor, nobili ca nişte voievozi desculţi, cu luceferi în crăpăturile palmelor şi cu privirea aţintind nemărginirea.

Materialele culese şi furnizate de Dl. Ştefan Haiduc

Mărturii fotografice lăsate de Dl. Ioniţă G. Andron despre viaţa în Oaş în perioada interbelică se găsesc aici.