Vatră de legendă şi poartă de lumină pentru intrarea definitivă în istorie, Cămărzana mi se pare de departe ţinutul cel mai pur al moştenirii noastre, nealterat de-a lungul atâtor veacuri şi-atâtor restrişti şi-atâtor oprelişti deopotrivă, prin care strămoşii noştri daci ne-au lăsat mărturie de credinţă că – da! – suntem ai acestor locuri, ai acestui sânge, ai acestui neam; şi că acest neam şi acest sânge şi aceste locuri prin ei au fost sfinţite prin jertfă şi, toate acestea lăsate pentru devenirea sigură a noastră. Sunt locuri aspre, vitregite de vicisitudinile istoriei şi vremurilor trecute, deşi ciuma şi răzbelul n-au trecut pe la Cămărzana (aşa se spune cel puţin); sunt locuri aşadar de o frumuseţe sălbatică ce ne încântă – cum s-ar putea altfel? Creste repezi tocite de vânturi ascuţite şi ploi abundente. O adevărată căldare revărsată şuvoi prin care văile şerpuiesc ca nişte codane; iar nucul – străjerul – îşi răsfrânge mirosul şi-şi strânge rugina toamnei în esenţa sa puternic îmbătătoare. Fetele au – nici bărbaţii nu-s mai prejos, - ionathane purpurii în obraji şi sunt de o frumuseţe şi o sănătoşenie cum numai ciobanii trăiţi cu urdă şi aer virginal arată la fel. Şi nu se poate, când amintesc de aceste locuri, şi de aceşti oameni binecuvântaţi în această zodie, să nu pomenesc despre toate ale lor ce le aparţin şi-i definesc, şi-i reprezintă deopotrivă.
Am urmărit în desfăşurarea ei o nuntă la Cămărzana. (Numele de Cămărzana, aşa cum ni-l divulgă un strălucit reporter, vine de la fetele fantastic de frumoase, ca nişte zâne… Cămărzana sau “Camera zânelor”).
Nunta ţine ca-n poveşti, trei zile. Ceremonialul nunţii este atât de variat şi de interesant încât, chiar un indiferent din fire să fii, şi tot te mişcă şi te cucereşte până în cea mai ascunsă fibră. Dar acele plaiuri mioritice văzute de pe Piatra Cornii? Sunt, credeţi-mă, unice şi miraculoase.
Să continuăm totuşi… alaiul oşenesc. Maestrul de ceremonii rămâne, pe toată perioada nunţii “stegaşul”, (plus un ajutor de stegaş) care, cu o săptămână sau două înaintea nunţii, de obicei cu prilejul unui joc sub “ciuperca oşenească” – cunoscutul loc de petrecere – se ridică pe un loc mai înalt şi anunţă boresele şi boresarii despre căsătoria ce va avea loc, şi-i invită, ca atare, cu căldură la nuntă. De obicei participă tot satul, adică cine vrea, cu mic, cu mare, într-o veselie cum numai oşanul o trăieşte din plin, contrastând în chiuituri şi tâpurituri de muma pământului. De te miri, cum să nu te miri, câtă vitalitate clocoteşte în aceşti oameni!…
Trebuie, desigur, de amintit că în prealabil se face cusutul steagului de către oastea mirelui, cu eşarfe şi zurgălăi şi verdeaţă; o adevărată artă. Steag, pe care stegaşii îl scutură ca să atenţioneze mulţimea, sau acompaniază cetera, asigurând ritmul… Artă în toată puterea cuvântului este împletitul miresei, împletit ce durează nici mai mult, nici mai puţin de 6-7 ore. Părul de lângă urechi are o ţesătură atât de deasă (zisă “funduri”), încât rivalizează cu cea mai fină pânză de la un război de ţesut. Iar cununa-pletean: o coadă superbă de păuniţă. Flăcăii ce-au iubit-o cândva pe fată, nu uită să-I împrumute miresei zgărzi şi bumbuşti, mărgele şi alte “zorzoane” de podoabă, pe care mireasa le va restitui dacă vrea. Nici clopul mirelui nu este cu nimic mai prejos. De îndată ce va intra în rândul bărbaţilor, se va lepăda de acele minuscule bijuterii ce-I învăscuse clopul! Semnul-simbol al intrării fetei în rândul femeilor este acela prin care I se leagă un batic împăturit în patru de cunună. Interesant că în tot timpul nunţii mirii se prind de un capăt şi altul al unui batic roşu, semn, de bună seamă, al legăturii trainice statornicite între ei pentru o viaţă.
În această zi binecuvântată de toamnă, la Cămărzana şi-au unit inimile şi zilele: Măria lui Mihai al lui Mihai Mihăilescu şi Vasile Pop Călin, zis Văsâiu-Bilii. Ciudat şi foarte frumos; prin această dragoste şi prin această căsnicie s-au unit şi împăcat două mari familii ce s-au duşmănit de când se ştiu. Desigur, nu se poate să nu ne ducă gândul fulgerător la cele două familii duşmane trecute în nemurire de Shakespeare: Montague şi Capulet, ai căror copii s-au legat prin dragoste curată, dar fatală în cele din urmă, deşi salvată de “marele Will” şi rămasă, la urma urmelor, ca perechea simbol al eternilor îndrăgostiţi.
Să revenim totuşi, la prima zi din nuntă ţinută la mireasă. În jurul amiezii stegaşii se prezintă după “împărăteasa împărăteselor”. Mireasa se uită printr-un colac, pe fereastră, zice-se, pentru a avea rod şi coconi frumoşi şi noroc la bărbat! Apoi se ascunde. Stegaşii o caută. Sunt stropiţii cu ţuică între ochi pentru a nu o găsi atât de uşor. Până la urmă o găsesc şi se bucură şi se înveselesc. Buciugul miresei, sau luarea rămasului bun ce urmează, este plin de poezie autentică, presărată cu momente de haz şi picanterie. Bunăoară, stegaşii glăsuiesc puternic:
“Măi, socăciţă, măi!
Meşterul cel tare şi mare
Să fie de faţa mesî,
Că mireasa s-o lăudat
Că tot meşterită o umblat”...
Ţâpuritoarele nu uită să-l “săpunească” puţin şi pe mire:
“Foaie verde, lemn-arin,
Mândru-i Văsâiu Bâli,
Mândru-i, guta să-l apuce,
Că iube’ fiece prunce!”
Alaiul mirelui şi miresei se vor întâlni în faţa primăriei. Acum ceteraşii se întrec în zicerea “roatei pe sus”; flăcăi şi copilandri prinşi în cerc, pun mâna pe umărul vecinului şi se învârt într-un tropot de mama focului. În “roată” se bea horincă. Urmează cununia. Apoi alaiul se întoarce la casa miresei, unde se desfăşoară, cum aminteam, prima zi de nuntă. Au de trecut în prealabil un obstacol cu pari, pe care-l străpung după lungi înţelegeri cu “ortacii” dinlăuntru. Mirele şi mireasa au de trecut apoi pe sub un colac-de-grâu-de-an, pe care îl ţin înalt, ca o poartă, un flăcău şi o fată. Mama miresei împrăştie cu mâna înfăşată în ştergare curată – grâu, pentru roadă multă şi noroc la tineri! Mirii stropesc cu apă nuntaşii, iar mai apoi varsă restul apei la rădăcina uni pom, s-au sădesc un puiet ce le va păstra vie memoria, asta desigur de la caz la caz, de la loc la loc.
În toată desfăşurarea petrecerii, stegaşii sunt aceea ce comandă totul, adresându-se “socăciţelor” (bucătăreselor) sub forma unui pretext, adică ce şi cum doresc… Interesante sunt jocurile cu melodii aparte şi forte originale: jocul mărgelelor, al găinii, al pălincii. Cu tâpurituri înfocate, prietenele miresei joacă “jocul colacilor”. Petrecerea bună stropită cu horincă şi “temperată” cu coptături (prăjituri de casă) continuă până dimineaţa. A doua zi, nunta va continua la mire, cu un ceremonial asemănător. Iar cea din urmă zi, a treia adică, tinerii căsătoriţi fac prima lor vizită naşilor, totul decurge cu muzică şi iar cu horincă şi multă, foarte multă veselie.
Printre altele, mirelui i se spune şi el nu uită desigur asta:
“Poate n-o scârţii plugul,
Până ţi-i lua belşugul;
Ţi-i pune jugul în cap
Din fecior ti-i fa’ bărbat”
Drăguţele i-au mai rămas “pe toate cărările” Alta-i viaţa lui de-acum, alta a lor. Mai bine-zis au devenit o singură viaţă, şi un singur trup. Pentru că:
“Timpu-i scurt, cărare lungă
Numai la mormânt se ciuntă”
Şi trebuie ca tânăra familie să se pună pe treabă. Perechea a intrat deja în rândul sătenilor, gândul lor este să-şi facă un rost, totul cu socoteală; să aducă cuibului lor conjugal căldura coconilor, 5-6 la număr, aşa cum moşii şi strămoşii noştri făceau, înmulţind sămânţa bună şi neamul.
Făcând acum şi aici anumite reflecţii generale, dacă nu-i prea pretenţios spus, nu poţi lua oşanul separat de portul său, de jocul său, de horinca sa, de mânia iute a sa. Zic mânie? Nu e nimic. N-am văzut oameni mai primitori şi mai prietenoşi ca oşeni. Spun: “Nepoa’…noroc!” Şi-nchină cu horincă şi-i musai şi tu să bei, că altfel îi bai. Bar’ ca ăsta să fie răul cel mai rău de pe lumea asta, zic eu acum. Dar dansul acela sugrumat? Dar ceteraşul “Andriş” care cântă, cu nici o octovă mai jos sau mai sus decât baciul de acu-s 100-150 de ani, ce avea aceeaşi şi unică îndeletnicire: cetera! Bătul-ar focu’!, îmi şopteşte cineva. În sfârşit oşanul n-are vreme de oboseală. Îşi dă cu horincă pe faţă şi iar spre mai departe. (Horincă pentru oşan îmi spunea o nănucă este ca laptele prim al mamei pentru fiu). La masa cea mare, le vezi umbrele de sfincşi dăltuiţi în ceară, legănându-se molatic şi iar, din nou şi din nou ţâpurind cu vigoare. Limba nu se-nmoaie, piciorul nici aşa. Iată şi femeile lor pierzându-se în ceţurile înserării şi după coamele colinelor exact ca nişte lumânări…
Datină şi obiceiuri. Joc şi horincă. Oameni, da, mai ales aceşti oameni şi desigur alţii înaintea lor ce ne-au deschis poarta în neam şi în nepieritoarea literă de aur a istoriei. Fără ei am fi literalmente mai săraci. La urma urmei, numai cu ei suntem cu adevărat. Noi, aceştia de acum, de ieri şi de azi şi dintotdeauna. Ţară a Oaşului: patrie-ţinut, vatră-leagăn, efigie-cumpănă gravată pur în acest mănunchi de civilizaţie ce s-au perindat şi n-au stricat şi n-au ştirbit cu nimic din fondul acesta etnic sănătos, bun; nici portul, nici datina, şi nimic de altfel. Leagăn cu flacăra străbună a devenirii noastre şi a spiritualităţii noastre româneşti.