Ţară verde, muzical ondulată în forma unei calote cu margini verticale şi robuste. Oaşul, colţ de pământ pietros şi aspru, aprins ca şi cântecul băştinaş care lunecă şi creşte geometric, este o imensă pânză în care culorile s-au stratificat în timp, cele esenţiale orânduit temelii urmaşilor, celelalte au înflorit în ochii de cer ai “coconilor”. Aici, de la strâmtoarea Hutei – poarta estică ce leagă Ţara Oaşului de Ţara Marmaţiei – la Cămărzana, Turţ, Prilog, Bixad, Negreşti sau Tur, pe râuri mărunte care se zvârcolesc printre coame argiloase şi dealuri cu vii, meri şi pruni, sunetul alb aparent monocord veghează din răsărit până în amurg la muncile câmpului, însoţeşte zeii pământului şi mângâie “mirabila sămânţă” cu acel sentiment al certitudinilor, bărbătesc şi tonic pe măsura oamenilor care şi-au luat blazon de nobleţe cântecul. Şi cântecul – formă directă, oglindă în care descifrezi sufletul locurilor – este server ritmic, abrupt ca şi streşinile caselor cu pereţii albaştri, rostit în cascade vocalice de transparente ape: cu accente de nostalgie şi ascunsă patimă:
“Că de doru mândrului
legănă-se lampa-n cui.”
sau
“Măi Văsî, ieri în grădină
bruma a săpat fântână
Pentru soare la ujină
pentru mândra mea lumină.”
Cântecul în această vatră mioritică, înălţată pe trupuri de moşi şi strămoşi, de la daci şi până la noi, are sensul unei continue biruinţe, purtând în ea verticalitatea caracterelor şi demnitatea lor împrumutate de la munţii din preajmă –veşnicul lor scut.
Ţară de datini, ţară în care “ţâpuritura” se sculptează în piatră şi lemn, în care jocul are culoarea pământului şi ritmul putere magică a vinului. Ţară cu oameni de omenie care sapă fântâni şi se luminează cu apa adâncurilor, oameni ospitalieri cu inima-n palme pentru oameni, aspri şi duri rotindu-şi cuţitul cu duşmanii pământului cu putregaiul care şi-a încercat vreodată aşezarea peste cerul lor veşnic neatârnat. Despre porţile acestei ţări vorbeşte Simion Dascălul, pe la 1630 în versiunea cronicii lui Grigore Ureche, despre puritatea lor mioritică glăsuieşte Vasile Pîrvan în “Getica” despre durerile lor spune cântecul:
“Că de jalea drumului
Fug în noaptea codrului
Cu cuţitul vântului.”
Cei din Racşa ori Prilog, Bixad ori Certeze, în stare să dea cuvântului putere metaforică de o rară sugestie, cum pot fi decât de o aleasă sensibilitate şi acceptare a frumosului în viaţa lor cotidiană? Cei ce cu obrăznicie îi declarau refractari civilizaţiei, au uitat pesemne miturile locului, mituri aşezate pe dureroase temelii din care izbucneau focuri mature şi flăcări prevestitoare de lumină viitoare. Şi miturile lor au vechimea pământului. Chiar şi botezurile locuitorilor din diferite zone, botezuri cu sens de poreclă, celor de la şes, din Tur, spunându-li-se “iepuri”, celor înconjuraţi de pădure şi piatră de la Cămărzana, “lupi”.
Bat drumurile Oaşului colbuite de arşiţă, spre Prilog, singurul sat în care nu trece nici un râu şi port în minte cântecul de demult cântat de o fată din Racşa:
“Nu mă da, mamă,-n Prilog
Nici îi apă, nici îi foc;
Lemne nu-s, moara-i departe,
Şă tăte le porţi în spate.”
II
Copii satului Cămărzana au hotărât să urce acolo unde cuiburile păsărilor sunt fructe sferice pe trunchiul noduros: în cântecul care pleacă de sus, ei înţeleg o chemare adresată lor. Dar fagii sunt incendiaţi de iulie, şi frunzele sonore biciuite de vânt rătăcesc de-a valma un jar verde, împovărat de sunetul căderii. Copiii urcau din braţ în braţ contopindu-se cu trunchiul până se aprinseseră şi ochii lor tulburaţi erau cer verde. Era un joc al lor, un joc care vine de la părinţi şi de la strămoşi. Satul acesta, sat cu fete frumoase şi oameni harnici, nu poate fi decât un joc al marilor aspiraţii spre omenie. Şi cântecul îl semnifică:
“Mândră din Cămărzana
Ce mi-ai dat din mâna ta
de nu te mai pot uita…”
Casele triunghiulare jucându-şi pereţii alb-albaştri se retrag dincolo de viţa de vie, care le acoperă, trec în tăcerea serii. Grădinile îşi întorc umbrele spre ferestrele luminate. Acum, în ceaţa tot mai tucinie, ce se înscrie printre lucruri, oamenii coboară în datinile pământului, şi alături de ei le orânduiesc în priviri străbune la lumină să le păzească rodul.
Rătăcesc pe acelaşi drumuri în lumina serilor. Satul Turţ la ceasul acesta se strigă-n odihnă. Doar un grup de copiii sporesc flăcările jocului în curtea şcolii. Ei fug printre pomi urmărindu-i jocul şi tăcerea. Întru în casa învecinată şcolii şi prunilor. În bucătăria de vară, o femeie învinsă de vârstă şi totuşi frumoasă, poartă pe palme bucatele lui cuptor – struguri, fructe şi vin. I-am urmărit mişcările care parcă nu erau ale ei, ţâşneau din adâncuri cu o eleganţă de nesurprins în cuvânt. “O să vă placă la noi”, zise. “Totul vă aparţine, să vă simţiţi ca acasă”, zise soţul gazdei. Dumitru, bun gospodar în lumea satului, dereticând prin casă în căutarea unei curele pentru căruţă. În aceeaşi vreme, pomii din faţa casei coborau din lună. Era o senzaţie de echilibru şi de linişte care a pătruns în Ţara Oaşului.
III
Dar poate că locurile nu pot fi înţelese, eliminând faptele, eliminând cifrele care le reprezintă noua biografie. Şi pentru aceasta sunt destule câteva ceasuri în inima oraşului Negreşti, oraş nou, mai tânăr decât adolescenta elevilor, încărcat de perspective. Te surprind liniile moderne şi zvelte, muchiile muzicale ale blocurilor noi, ale liceului cu 16 săli de clasă, ale spitalului, în care 15 medici veghează de sănătatea oşenilor, ale magazinelor şi şcolilor elementare care vin să întregească biografia contemporană din Ţara Oaşului. Şi, mai mult decât atât, te cucereşte tinereţea foarte prezentă pe străzile asfaltate; studenţi şi elevi, profesori şi ingineri, toţii fii de oşeni, fiii celor care şi-au dus existenţa legată-n noapte şi în nelinişte întrebărilor care îi urmăreau. Ce s-ar putea spune dacă s-ar face o comparaţie doar între viaţa celor de 60 de ani şi celor de 20? Primii ar rosti sec că n-au întâlnit nimic în tinereţea lor; nu s-au putut bucura de alfabet şi nici de taina cărţilor, nu s-au putut bucura de legile dreptăţii, de sănătate şi cântecul care să-i lumineze. Răspunsul celorlalţi abundă în elocvenţa cifrelor: în Oaş, construcţiile şcolare au depăşit cifra de 60, numărul elevilor au ajuns la peste 15.000, numărul profesorilor care le dezleagă tainele şi le dau primele chei ştiinţifice sunt la peste 600; la ora actuală în bibliotecile Ţării Oaşului sunt peste 140.000 cărţi care-şi aşteaptă totdeauna cu aceeaşi ospitalitate, cu care-şi primeşte Oaşul trecătorii, cititorii. Este un semn al bucuriei contemporane, al certitudinii şi împlinirii care se rostuieşte de la o zi la alta, rotunjindu-le portretul sufletesc al celor ce le creează. Se dăruie şi li se dăruie lor, fapte ale zilei, aşa cum lumina li se dăruie dimineaţa şi pământul din totdeauna purtând cu el culoarea şi prospeţimea rodului. Este un cântec alb şi nou, care-l rosteşte Ţara Oaşului de acum, şi el se face auzit şi primit cu aceeaşi putere, cu care el pleacă de la fântâna ce-l naşte în spre înaltul cerului. (1968)
Selecția textelor din Ion Iuga este furnizată de Dl. Ștefan Haiduc.