Ţara Oaşului nu e numai o expresie geografică, numele uneia dintre cele mai pitoreşti, mai originale şi mai atrăgătoare regiuni din ţară, dăruit cu un peisaj de o frumuseţe cuceritoare. E un spaţiu cu totul special, altul decât cel care se aşterne privirilor, dincolo de întinderile plane sau colinare. Poţi să spui numele satelor, al dealurilor sau al văilor, din nevoia firească de a te ancora în realitate, de a o percepe cu toate simţurile. Dar tot rămâne ceva nenumit, un duh al locului, care scapă simţurilor, oricât de ascuţite şi care vine să umple spaţiul rămas, de undeva de dincolo de timpul care ne poartă fiinţa. Un spaţiu transfigurat, perceptibil doar cu inima, unde dăinuie, mocneşte sau pulsează o taină de dincolo de Fire, transgresând erele istorice. Parcă simţi clocotul Genezei, când materia se adună, sub atracţia unei forţe universale, ordonându-se, armonizându-se, zămislind viaţă adevărată. Cugetul şi sufletul se primenesc în haină de sărbătoare.
Ţara Oaşului e un simbol, o chintesenţă, un semn sub care se ascunde sufletul românesc în forma lui cea mai curată, simplă, nealterată de adaosuri şi contaminări. Totul e limpede şi proaspăt, ca apa ce ţâşneşte din munţii albaştri ce străjuiesc veşnicia, râuri ce capătă alint de fată: Talna, Lechincioara, Valea Albă, adunate pe lângă matca tutelară: Tur. Izvoare ce luminează templul de verdeaţă al codrilor seculari.
Cum treci de coama domoală a dealului şi pătrunzi în căldarea naturală care delimitează hotarul, atmosfera devine senină şi protectoare, de echilibru şi armonie desăvârşită, care îmbie şi reduce lucrurile la esenţe, sub pavăza înţelepciunii multimilenare. Peste tot simţi prezenţa gustului pentru frumos, socotit la fel de necesar vieţii ca şi utilul şi funcţionalul. Casa şi poarta, lemnul şi piatra, cimentul şi sticla scriu noua geografie a spaţiului, prin truda răbdătoare a mâinilor şi mareea efluviilor sufleteşti, nutrite de nevoia nestăpânită a oamenilor de a se înălţa şi stăpâni spiralele timpului. Primele se ivesc bisericile, ce-şi proiectează cu îndrăzneală în văzduh siluetele zvelte ale turlelor, ca nişte orgi cântând imnele bucuriei de a trăi, psalmi dedicaţi măreţiei acestor oameni nepereche, jerftei lor zilnice, iubirii lor fără de margini: faţă de locuri şi faţă de semeni.
Dar oamenii, păstori şi agricultori prin generaţii, în chiar fiinţa lor şi în felul lor de a fi, par nişte voievozi ce n-au genunchii tociţi pe altarul plecăciunilor, ci te privesc drept în ochi. Din crăpăturile palmelor, le răsar luceferi, dar au privirea semeaţă şi limpede, vorbirea neaoşă nealterată de zbuciumul istoriei, mersul egal, smerenia plină de demnitate, atitudinea calmă în faţa încercărilor, vicleniilor, pizmei, ca o dovadă vie a vechimii şi a obârşiilor, a descendenţei de care sunt atât de mândri. Nu i-au ademenit glasurile de sirene ale altor orizonturi, legănate de aripile unor locuri mai blânde. Au vieţuit rezemaţi de stâncile munţilor, de la care au împrumutat tăria de cremene a caracterului lor. Au rămas să-şi păzească frunza şi ramul, glia şi coliba, graiul şi sufletul, portul şi truda. Dăinuind prin veacuri, tot mai puternici, cu fiecare cataclism, împletind veşnicia prin nervurile timpului. De veghe la Steaua Polară ce luminează oceanul planetar al patriei.