Ţara Oaşului este una dintre cele mai originale şi mai pitoreşti zone etno-folclorice din România. Originalitatea acestei vetre milenare care „a păstrat ca într-o insulă de arhaism etnic urmele unei vieţi sociale rămasă până de curând în lumea începuturilor“ (Gheorghe Focşa, Ţara Oaşului Bucureşti, Muzeul satului, 1975) a fascinat pe o mulţime de cercetători. De aceea, a beneficiat de atenţia şi preocuparea – uneori, statornică – a unora dintre cei mai mari cercetători români, din cele mai diferite domenii: - etnografie: Gheorghe Focşa; Tancred Bănăţeanu; folclor literar: Ion Muşlea şi Vasile Scurtu; folclor muzical: C. I. Brăiloiu; lingvistică: E. Barbul şi I. A. Candrea; geografie: Ion Velcea. De asemenea, trebuie menţionate şi diferitele studii ale unor autori locali: Ioniţă G. Andron, Ion Chioreanu-Oaş, Iacob Dance, Ion Grigoruţ, Gheorghe Haiduc, Ion Halmi-Negreşteanu, Ioan Nistor, Aloisie L. Tăutu, Vasile Savinescu, Ion Someşan, Ovidiu Suciu.
De formă circulară, ca o căldare uriaşă, această vatră etnoculturală ocupă depresiunea intramontană cu acelaşi nume situată la extremitatea Nord-Vestică a României. Ca o cetate naturală, ce adăposteşte o unitate geografică ca un platou întins, Ţara Oaşului este înconjurată de mai multe ramuri ale Carpaţilor Nordici – Munţii Păduroşi, Oaş, Gutâi, Ţibleş şi ai Rodnei, iar până nu demult şi de nesfârşitul codru românesc. Pe de altă parte, dealuri domoale, brăzdate de văi şi ape cu nume de fată - Talna, Valea Albă, Lechincioara – ţinut binecuvântat, ferit de cataclisme şi vrăjmăşii ale stihiilor, cu câteva porţi suspendate între dealuri, altele deschise de râurile Talna şi Tur, precum şi cele naturale dinspre Câmpia Someşului, au permis o circulaţie relativ lesnicioasă spre zonele înconjurătoare: Ţara Maramureşului, Baia Mare, Satu Mare, Ugocea, sau peste hotare cu zona Debreţin şi cu Ucraina Transcarpatică.
Asupra întinderii spaţiale, părerile sunt împărţite, atât între localnici, cât şi între cercetători. Unii susţin că tot Oaşului îi aparţin şi cele câteva sate româneşti din plasa Ugocea: Gherţa Mare, Gherţa Mică, Turţ, Batarci, Comlăuşa, Tarna Mare, Valea Seacă, aflate sub administraţia Maramureşului istoric sute de ani. Alţii ştiu că ţinutul Oaşului se opreşte la Călineşti şi Cămârzana, cuprinzând cele 16 sate din fosta plasă Oaş, dar s-a dat acelaşi nume generic şi celorlalte sate româneşti alipite din comitatul Ugocea. „Împreună cu aceştia, oşenii constituie o extremitate a domeniului în care se vorbeşte limba românească. E probabil că pe vremuri acest grup era legat de acela al românilor din Beregh, de mult pierduţi pentru noi. Limba aceasta de pământ românesc, din nordul ţării noastre, este cuprinsă ca într-un cleşte de două popoare străine: rutenii, la nord, şi ungurii, în partea de sud-vest. Astăzi nu mai poate fi vorba de o periclitare a elementului românesc“ (Ion Muşlea, Cercetări folclorice în Ţara Oaşului, Reeditare în: Cercetări etnologice zonale, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 2004).
Şi mai categoric, argumentând pe principii ştiinţifice, Marin Ilieş tratează cele două zone din punct de vedere unitar: „Elementele comune păstrate de-a lungul timpului întăresc şi mai mult ideea că Ţara Oaşului, ca regiune geografică, include şi partea sudică a fostului Comitat Ugocea, fapt demonstrat în capitolele studiului de faţă. Limita dintre cele două comitate care de altfel diviza şi Ţara Oaşului, nu se verifică pe nici o reprezentare grafică cu informaţii recente sau mai vechi. Prin analiza unui mare număr de elemente de factură diferită, corelate spaţial, rezultă faptul că Ţara Oaşului, ca regiune de tip „ţară”, include obligatoriu şi comunele menţionate mai sus“ (Marin Ilieş, Ţara Oaşului. Studiu de geografie regională. Presa Universitară Clujeană, 2006, p. 21). Din punct de vedere administrativ, cele două comitate au funcţionat separat aproape 800 de ani, timp care nu a putut şterge unitatea de conştiinţă şi spirituală: Ţara Oaşului inclusă Comitatului Sătmar, cu reşedinţa la Satu Mare (Zathmar), iar Ugocea inclusă comitatului Ugocea, cu reşedinţa la Seleuşul Mare (în prezent Vinogradovo, oraş în Ucraina). Majoritatea locuitorilor din fosta Ugocea românească se consideră oşeni, conştienţi de trăsăturile comune care dau unitatea organică a regiunii geografice: portul, graiul, obiceiurile, organizarea familiei şi a gospodăriei, arhitectura rurală, mentalităţi.
Munţii Oaşului au două piscuri mai domoale: vârful Pietroasa (1201 m) şi Heghişa (1012 m). Depresiunea este înconjurată de un şir de dealuri de formă conică, care se micşorează pe măsură ce înaintăm spre centrul „ţării”, singura localitate de şes fiind satul Tur, alipit Negreştiului. Pe la 1800, Szirmay Antal, cel care a scris prima monografie a ţinutului, nota că „dacă Roma e aşezată numai pe şapte coline, Negreştii – cea mai mare localitate a ţinutului - e pe şaptezeci şi şapte, deşi are numai 300 de case”.
Cercetătorii au descoperit vetre, aşezări omeneşti şi unelte care atestă că Ţara Oaşului a fost un teritoriu populat necontenit încă din paleolitic, aparţinând civilizaţiei Starcevo-Criş, veche de 8000 de ani. Astfel, în zona Oaşului, au fost descoperite vetre în care s-au păstrat seminţe de cereale din urmă cu 8.000 de ani, o dovadă a primelor forme ale vieţii sedentară, leagăn al civilizaţiei europene, contemporane cu civilizaţia de la Hamagia. Nu departe de Bixad, sub cetatea dacică de la Belavar, pomenită de Vasile Pârvan în monumentala lucrare „Getica”, s-au descoperit vetre de cenuşă din preistorie. Teritoriul Oaşului nu a făcut parte din provincia romană Dacia, locuitorii păstrându-şi statutul de triburi libere, deşi explorările miniere romane s-au extins până în apropiere. “Epoca bronzului este şi ea bine reprezentată, precum şi mileniul traco-daco-getic, inclusiv contactul cu civilizaţia celtică. Ulterior, ţinutul a devenit o cetate naturală a dacilor liberi, loc de refugiu, dar şi de contact cu cei din Dacia romană. Urmele acestor secole sunt prezente în diferite puncte ale Ţării Oaşului până în secolul XIII când o serie de aşezări sunt consemnate în documente ca «possesiones valachales» , inclusiv cu voievozii sau «primaşii» lor. Ar fi de subliniat că Ţara Oaşului n-a fost, cum s-ar crede, izolată. Prin «drumul sării» , devenit «drumul ţării», a avut deschideri spre Slatina şi celelalte ocne din Maramureşul Mare, spre Seini şi Satu Mare, spre Vişc şi Seleuş.// Documentele vremurilor trecute nu sunt copleşitoare, dar Ţara Oaşului e o realitate. Piatră tare, a dăinuit fără să se sfărâme. A fost o entitate vizibilă, o «terra» sau «romanie» după definiţia lui Nicolae Iorga, egală cu vecinii, desfăşurată pe un teritoriu mai vast decât lasă să se creadă cele circa treizeci de aşezări mai vechi sau mai noi numite oşeneşti.” (Ioan Nistor, La graniţa cu Steaua Polară. O schiţă sentimentală a Ţării Oaşului, în: Iancu, Ştefan – Ţara Oaşului, album fotografic, prefaţă de Ioan Nistor, Satu Mare, 2006, p. 4)
Vechile Letopiseţe atestă existenţa acestei „ţări” (Simeon Dascălul, versiune după Cronica lui Grigore Ureche). În acest context istoric şi geografic, Oaşul este una dintre primele formaţiuni prefeudale româneşti intrată în conştiinţa istoriografiei româneşti, cu toate că este cea mai mică „ţară” din Ardeal. („districtus seu contrata Avas”, sec. XIII). Elementul esenţial care contribuie la delimitarea unei „ţări” este relieful, la care contribuie un complex de factori. Ţara Oaşului s-a constituit în perioada de înfiinţare a comitatelor (sec. XIII-XIV d. Hr) în depresiunea care îi poartă numele, relieful având rol mai important decât componenta umană.
Întreaga depresiune constituie un platou peste care se suprapune cursul superior al râului Tur. În relaţie cu unităţile mari de relief, Ţara Oaşului reprezintă un areal ce corespunde nivelului de contact dintre lanţul Munţilor Carpaţi şi Câmpia de Vest. Istoriceşte, la începutul formării sale, a constituit o zonă de tampon între tendinţele expansioniste ale ungurilor şi Ţara Maramureşului, care dorea să-şi prelungească independenţa. „Pentru unele entităţi teritoriale denumirea de „ţară” s-a perpetuat din generaţie în generaţie, iar unitatea geografică respectivă este o construcţie mentală. Aceste teritorii au o identitate bine marcată, percepută de conştiinţa colectivă, iar oamenii au trăsături comune. Particularitatea lor constă dintr-un cadru recunoscut de locuitori sau de vecini. Numeroase similitudini privind tradiţiile, obiceiurile, porturile populare etc. între ţări situate în nordul României se explică printr-o continuă emigrare a elementului românesc din Ţara Maramureşului spre spaţiile învecinate, mai ales începând cu secolul al XV-lea”. (Marin Ilieş, Op. cit., p. 19).
Asupra originii numelui Ţării Oaşului au existat divergenţe între diferiţi cercetători, istorici sau lingvişti. Astfel, neamţul Weigand, autorul uneia dintre primele monografii ale judeţului Szatmar (Leipzig, 1899) a susţinut ideea că numele ar veni de la un voievod local, pe nume Oaş - sau Basil Hoşan. Nicolae Iorga credea că „Havasalföld” / „Ţinutul de munte” în ungureşte, s-a transformat de mult în româneasca Ţară a Oaşului.
Ion Muşlea a considerat că numele românesc al ţinutului derivă dintr-un cuvânt unguresc, „avas”, care înseamnă: „1. pădure cu arbori mari şi bătrâni; 2. pădure cu ghindă; 3. silva prohibita.” „Oşenii bătrâni ştiu cu toţii că nu mai departe decât acum 30-40 de ani ţinutul lor era acoperit de păduri seculare”. Szirmay Antal arată (1808-1810) că pădurea Tuba era comună aproape tuturor satelor din Ţara Oaşului, ceea ce înseamnă că avea o întindere uriaşă. Tot el spunea că în pădurile Negreştiului se găsesc arţari atât de groşi, că „românii, tăindu-i, îşi fac din câte-o singură bucată uşi şi mese.” Aceste păduri seculare vor fi dat numele unguresc al ţinutului, din care, probabil, a derivat cel românesc. Dar numele Oaş/Oaşa se întâlneşte şi în alte toponimice româneşti, cu sens de răritură în pădure.
În urma cercetărilor proprii, am făcut o descoperire de-a dreptul istorică, care împinge prima referire la o localitate din Ţara Oaşului cu 110 ani mai înainte decât data acreditată până în prezent de către specialiştii în domeniu: satul Tur, azi localitate aparţinătoare de Negreşti-Oaş, este pomenit într-un act de donaţie dat de regele Geza al II-lea (1141-1161). Satul Tur (scris Thura, înainte de a fi maghiarizate denumirile localităţilor), care aparţine de „mănăstirea slăvitei născătoare de Dumnezeu şi pururea fecioară Maria, pe care a întemeiat-o comitele Kulchey (probabil strămoşul unui Culcean, câteva familii din Vama) lângă răul Someş,…Tur, al căror prim hotar se îndreaptă cu Bechy prin râul… Sebespatak la izvorul lui Ered şi … dealul… de acolo pe lângă Talnok, (Talna - afluent al râului Tur) de acolo la Filesd”… Satul Tur este pomenit cu douăsprezece gospodării de lucrători şi unsprezece case cu vii; de asemenea, „în prediul Tur sunt doi pădurari, ale căror nume sunt acestea… şi alţii care fac ce li se porunceşte şi o moară cu un morar cu numele Eleus” (probabil strămoşul lui Leuşcă, câteva familii din satul Racşa). Descoperirea, fiind foarte importantă, trebuie verificată cu toată competenţa şi seriozitatea, împreună cu specialişti din domeniu (Documente privind istoria României. Veacul XI, XII şi XIII. C. Transilvania. Vol. I (1075-1250). Editura Academiei Republicii Populare Române, 1951, doc. 10, p. 5-6; 13, p. 7-8).
O teorie greu de acceptat – care trebuie cercetată – este susţinută numai de Alexandru Filipaşcu: „Cu nimicirea ultimelor triburi avare (802 -814) se inaugurează o epocă de pace şi prosperitate până după încreştinarea ungurilor şi consolidarea statului lor; epocă de care maramureşenii au profitat pentru a-şi desăvârşi organizaţia lor politică şi militară. În toată epoca de năvăliri Maramureşul a primit continue primeniri, în urma aşezării aici a elementelor alungate de năvălitori de la sud şi de la vest. O însemnată parte din ausonii de limbă latină – pe care retorul Priscus, ambasadorul împăratului Teodosiu, îi găsi locuind în mare număr în jurul capitalei lui Attila -, s-au stabilit în regiunea deluroasă a Ugocei, unde au înfiinţat 28 sate, care formează Ţara Oaşului de azi, locuită numai de oşeni sau ausoni. Un grup de ausoni s-a stabilit pe valea Cosăului, unde a format un cnezat care in 1381 încă purta numele de „Kenesiatum possessionis nostrae Olachalis Ozon vocatae” (Alexandru Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Baia Mare, Editura Gutinul, 1997, p. 28).
Prima atestare documentară acreditată până în prezent o găsim într-o menţiune din 17 noiembrie 1270 (şi singura din secolul al XIII-lea), când regele Ştefan confirmă unui nobil cinci moşii din Ţara Oaşului (Istoria Romîniei, Editura Academiei, Bucureşti, 1960, vol. I, p. 321-325; Documente privind istoria Romîniei. C. Transilvania, Bucureşti, 1962, veac XIII, vol. II, p. 132, 129-130; Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972, vol. I, p. 97, 213) arată că “prin scrisoarea regelui Ştefan, moşiile: Livada, Oraşu Nou, Vama, Prilog şi Oaş, care au fost odinioară ale lui Benedict, numit Ur, mort, fără moştenitori, au fost date pentru totdeauna de acel rege Ştefan sus-zisului Nicolae, fiul lui Mauriciu [primul voievod al Maramureşului], pentru serviciile sale credincioase” (Ion Velcea, Ţara Oaşului. Studii de geografie fizică şi economică, E. A., 1964).
Tot în 1270 se amintesc comunele Prilog şi Vama în registrele familiei Varad: „Amândouă sunt menţionate ca făcând parte din posesiunile familiei Norocz, pe timpul când această familie, pe la 1270, primeşte de la rege posesiunile mai sus amintite ale familiei Kaplany, ajunsă în dizgraţie.“ Spre sfârşitul secolului al XIII-lea se fac menţiuni despre satele Călineşti şi Boineşti. „…pentru cel din urmă dându-se chiar şi nume româneşti de familie de iobagi, ca Dragoş.”
Documentele din secolul al XIV-lea pomenesc alte localităţi: Bixad, Cămârzana, Certeze, Lechinţa, Negreşti, Racşa, Târşolţ, Trip, precum şi unele referiri la populaţie, care este în continuă creştere: “Românii din părţile Medieşului şi Oaşului sunt amintiţi din nou prin veacul al XIV-lea, dar de această dată în număr aşa de mare că sunt în stare să pună stăpânire pe castrul Medieş şi satele din împrejurimi" (Aloisie Tăutu, Vechimea românilor din Ţara Oaşului. Cinci documente papale, în rev. „Buna Vestire”, nr. 4/1966 şi 1-2/1967, Roma, 1975). Cele cinci scrisori papale emise de Papa Grigore al XI-lea sunt comentate ştiinţific de Francisc Pall (Francisc Pall, Românii din părţile sătmărene (ţinutul Medieş) în lumina unor documente din 1377, în „Anuarul institutului de istorie din Cluj”, XII, 1969). Numai partea de sud-est a Ţării Oaşului făcea parte din domeniul Castrului de Medieş: „satele Vama, Pârlog, Cămârzana, Bicsad, Tur, Negreşti şi altele.” (Tăutu, A. - Op. cit.)
Partea de nord a Oaşului, fostă componentă a comitatului Ugocea, făcea parte din domeniul Castrului de Nyalab, cetate situată în culoarul Tisei: În secolul al XVI-lea ţinutul de la sud de Tisa, cu sate româneşti, era numit „Olahsag”, iar cel de la nord de râu, cu sate ruteneşti „Oroszag“ (Vasile Scurtu, Op. cit., V. 1940). Continuitatea şi unitatea etnoculturală a acestui grup de aşezări, autonomiile obşteşti păstrate multă vreme în evul mediu, s-au întemeiat pe dăinuirea voievodatului Oaşului. De altfel secolele XIV-XVIII se caracterizează prin existenţa mai multor documente istorice care vorbesc de o populaţie numeroasă a Ţării Oaşului, exclusiv românească – până în sec. XVIII. În secolul al XVIII-lea făcea parte din întinsa Ţară a Maramureşului.
Diplomele maramureşene din secolele al XIV-lea şi al XV-lea menţionează Ţara Oaşului în legătură cu drumul sării care pornea de la ocnele de sare din Giuleşti-Maramureş, prin Negreşti Oaş, de-a lungul arterei comerciale ce lega părţile de nord ale Moldovei cu Maramureşul şi ţinuturile sătmărene (Ştefan Pascu, Op. cit. p. 34, 52, 97). Aceeaşi informaţie o găsim şi la Alexandru Filipaşcu: „via Southa”, adică drumul sării, ce ducea de la Giuleşti spre Ţara Oaşului“ (Alexandru Filipaşcu, Istoria Maramureşului, p. 26). Tot din diplomele maramureşene aflăm că Ţara Oaşului a aparţinut mai întâi voievodatului Maramureş. Încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea ţinutul Maramureşului, deci şi Ţara Oaşului, era condus de români. Stăpâni absoluţi ai ţinutului erau Balc şi Drag. În Diploma din 2 noiembrie 1378, se întăreşte autoritatea cetăţii Nyalab asupra unor sate din Ugocea. Cetatea Nyalab se afla dincolo de marginea apuseană a Maramureşului, în apropierea cursului Tisei, în fostul comitat al Ugocei. De ea ţineau şi satele româneşti din nordul Ţării Oaşului. Alte peste douăzeci de sate româneşti din partea centrală şi de sud a Ţării Oaşului ţineau de domeniul cetăţii de la Medieşul Aurit. În numeroase documente din secolul al XIV-lea este vorba şi de aceste sate, pomenite cu numele lor. Acte papale redactate în anul precedent (1377) pomenesc despre cetatea Medieşul Aurit ca aparţinând văduvei comitelui Simion Pok, în stăpânirea căruia a ajuns „din mâna românilor şi a schismaticilor (ortodocşilor) împreună cu toate satele sale care atunci erau schismatice”.
Mai uşor accesibil dinspre câmpie decât Maramureşul, Oaşul şi-a pierdut de timpuriu autonomia şi organizarea politico-teritorială românească de tipul voievodatului şi cnezatului. Satele româneşti din Oaş şi-au păstrat însă fiinţa şi tradiţiile culturale: „Tuturor credincioşilor întru Hristos, atât celor de faţă cât şi celor viitori care vor vedea aceste rânduri, conventul mănăstirii din Cluj mântuire întru mântuitorul tuturor… am trimis pe omul nostru în duminica de dinainte de sărbătoarea sfântului Mihail la cetatea Nyalab şi la moşiile care ţin de această cetate, şi anume la satele… ungureşti, precum şi la satele româneşti Criva, Cernat, Comlăuş, Dealul Frumos, Turţ şi Batarci, introducând în stăpânirea lor, după porunca măritului rege Ludovic, pe magiştrii Drag, comite al Maramureţului, şi Ioan Românul, fii ai răposatului voievod Sas… Dat în a treia zi după sărbătoarea sfântului Dumitru martirul, în anul o mie şi trei sute şi şaptezeci şi opt". (Ion Bogdan, Mihai Olos, Nicoară Timiş, Calendarul Maramureşului“, Baia Mare, 1978, p. 35).
În Diploma din 13 august 1391, se întăreşte privilegiul patriarhului de Constantinopol de creare a unei structuri eclesiastice menite să dubleze, pe plan spiritual, autoritatea politico-administrativă teritorială a urmaşilor lui Dragoş, „descălecătorul” Moldovei. La Peri exista la 1300 cea mai veche mănăstire ortodoxă din Ardeal, ridicată în secolul XIV-lea la rang episcopal - dar şi centru cultural românesc puternic – care îşi manifesta autoritatea şi asupra Oaşului şi Ugocei: „Antonie, din mila lui Dumnezeu patriarh al Constantinopolului, al noii Rome şi al întregii lumi. A venit la noi Drag magistrul în numele său şi al fratelui său arhontele Baliţă voievod, spunându-ne că ei au de la înaintaşii lor în Maramureş o mănăstire cu hramul sfântului Mihail şi ne-au cerut ca să luăm această mănăstire în paza şi rânduiala scaunului nostru patriarhicesc… iar stareţul pe care ei îl vor pune în această mănăstire să aibă binecuvântarea noastră şi să poată sfinţi toate bisericile care sunt în dependenţa numitei mănăstiri … iar noi am îngăduit aceasta şi i-am dat în grijă toate treburile duhovniceşti din numita mănăstire şi din ţinuturile care depind de ea şi care sunt: Maramureşul, Sălajul, Oaşul, Ugocea, Beregul, Ciceul, Unguraşul şi Bistra… Şi în toate, acest stareţ cu numele Pahomie, să aibă deplină autoritate, să judece şi să rânduiască pe preoţi… iar acestea au fost scrise în a treisprezecea zi a lunii august, anul în care s-au întocmit acestea fiind şase mii şi opt sute şi nouăzeci şi nouă (de la facerea lumii)". (Calendarul Maramureşului, Baia Mare, 1978, p. 36).
Tot din secolul XIV este clar atestată structura ocupaţională agricolă şi pastorală, caracterul de masă al acestor ocupaţii, întrucât oşenii achitau atât terragium census agrarius (dare de produse agricole) cât şi quinquagesima ovium (dare în oi). Prin defrişările forestiere, oşenii şi-au asigurat nu numai lemnul pentru construcţii şi unelte, dar, mai cu seamă, şi-au extins terenurile arabile, de fânaţe şi păşune. Pentru semnificaţia lor etnologică, remarcăm dezvoltarea din vechime a culturilor agricole specializate (viticultură, pomărit), care au contribuit la stabilitatea populaţiei, precum şi toponimele: Oaş (pădure mare, Oaşa, în Munţii Sebeşului), Prilog–Vii, Păşunea Mare. Strâns legat de agricultură şi subordonat etapelor ei calendaristice, păstoritul oşenesc a cunoscut numai tipurile sedentar, local şi de pendulare simplă. Păstoritul - de care se leagă câteva obiceiuri locale: de a dărui oi noului născut, mirilor la nuntă şi participanţilor la înmormântare – a generat şi un important moment ritual şi o mare sărbătoare obştească – sâmbra oilor – la plecarea păcurarilor cu turmele pentru vărat, adică în preajma datei când urmează să aibă loc închiderea ţarinilor de bucate şi de fâneţe.
Dacă mărturiile istorice sunt puţine şi, uneori, contradictorii, studiile etno-folclorice sunt unanime în aprecierea originalităţii acestui străvechi ţinut, exprimându-se în acest sens cercetători de prestigiu: Gheorghe Focşa, I. A. Candrea, Tancred Bănăţeanu, Dumitru Pop ş.a. Astfel, strălucitul etnograf Gheorghe Focşa, cercetătorul cel mai avizat, descrie acest ţinut, „golful cel mai nordic al populaţiei româneşti, … din «Ţara Oaşului», regiune pitorească atât ca înfăţişare geografică cât şi ca viaţă socială românească, cu trăsături care o arată ca pe una din cele mai originale «ţări» răspândite pe întreg teritoriu al României. Pe lângă unitatea geografică precis conturată, ca o insulă întinsă între înălţimile împădurite care o străjuiesc de jur împrejur, «Ţara Oaşului» cuprinde aspecte naturale care au influenţat structura vieţii economice a întregii regiuni şi au menţinut trăsături etnice deosebite, cu tipuri omeneşti care se îmbracă în acelaşi mod şi cu manifestări psihice şi sociale asemănătoare de la un sat la altul.” (Gheorghe Focşa, Ţara Oaşului. Studiu etnografic. Cultură materială” vol II, 1975, prefaţa).
I. A. Candrea (1906) realizează o prezentare sintetică şi sincretică: Posiţiunea geografică. Satele; Tipul; Portul; Firea; Ocupaţiunea - scoţând în evidenţă caracterul conservator şi original al locuitorilor, „isolaţi aproape complet de locuitorii din alte regiuni, nu pare deloc surprinzător că Oşenii, astăzi în număr de vreo 20.000 de suflete, să fi păstrat multe particularităţi arhaice în graiul lor.“ (I. A. Candrea, Graiul din Ţara Oaşului, Analele arhivei de folclor, 1906). Aşadar, originalitatea zonei folclorice a Ţării Oaşului se explică şi prin izolarea sa geografică – ţinut în formă de căldare, străjuit de Munţii Oaşului, aşezat în arc de cerc aproape închis –, care a determinat o evoluţie în tipare proprii şi, mai ales, a împiedicat pătrunderea unor elemente străine din exterior. De aici, ineditul structurilor şi profund româneasca autentiticitate a vieţii sale spirituale.
Tancred Bănăţeanu scoate în evidenţă această specificitate şi originalitate a Oaşului în cadrul culturii populare şi al spiritualităţii naţionale: „Printre multele zone etnografice ale României, un loc cu totul remarcabil îl ocupă Ţara Oasului, una dintre cele mai caracteristice, interesante şi valoroase în toate domeniile sale de manifestare. Oaşul se dezvoltă, ca zonă etnografică, cu condiţiile unui teritoriu bine delimitat, de factori clar conturaţi într-un cadru geomorfologic – vatră a istoriei – care înlesneşte constituirea zonei. El a favorizat crearea aşezămintelor umane, practicarea unor ocupaţii de bază oferind materiile prime necesare. Existenţa unei reţele hidrografice şi a unor graniţe naturale – iniţial spre apărare -, au favorizat, de asemenea, constituirea unor nuclee umane, socio-culturale.
În acest cadru funcţionează criteriile pe care le considerăm definitorii pentru determinarea şi delimitarea zonei etnografice a Oaşului, componentă specifică şi originală a unităţii culturii populare româneşti.
a) O populaţie autohtonă stabilă, continuă, cu atestări din paleolitic.
b) O evoluţie istorică, economică proprie, cu o creştere internă de inculturaţie.
c) Un grai propriu, cu caractere specifice fonetice, lexicale şi morfologice şi cu sensibile şi originale figuri stilistice.
d) Caractere etnografice definitorii, în capitolele esenţiale (aşezări, arhitectură, ocupaţii: creşterea vitelor, cultivarea fructelor, meşteşuguri etc).
e) Conştiinţa oamenilor că formează o entitate, o structură cultural-etnografică unitară şi diferenţiată, conştiinţa etnică, acel psyché, care merge până la naiva dar atât de categorica şi impresionanta afirmaţie:
«De m-or ţine cu secară / Oşenia-i a mea ţară / De m-or ţine cu ovăz / Oşenia nu o lăs».
f) Unitatea solidară, sub aspect comportamental, etic, a indivizilor formând colectivitatea umană a zonei.
g) Îndeosebi concretizări ale creaţiei artistice populare (plastice, muzicale, coregrafice) foarte individualizate, proprii, un stil specific şi obiceiuri practice specifice.
În ceea ce priveşte ultimul criteriu, acela al creaţiei artistice populare, vom preciza că arta populară constituie un element definitoriu al zonei, căci, pe lângă reflectarea modului de viaţă şi a relaţiilor sociale, ea reflectă psihicul grupului etnic respectiv, caracterul psihic al unei etnii care se materializează îndeosebi în producţiile de artă populară. Şi sub acest aspect, Ţara Oaşului se constituie în una din cele mai originale, bogate, valoroase şi specifice zone etnografice, integrate însă perfect în cultura populară românească.“ (Tancred Bănăţeanu, Specificitatea şi originalitatea Oaşului în cadrul culturii populare şi al spiritualităţii naţionale (I), în „Cronica sătmăreană”, 6 sept. 1984, p. 3).
Oaşul îşi are istoria sa, scrisă în străvechi obiceiuri şi datini, în satele strânse ca nişte pumni viguroşi pe obcine, în sclipirea tăioasă şi subtilă a ţâpuriturilor, în năvalnicul „gioc”, în cămăşile în care oşencele şi-au brodat cu gingăşie sufletul, în focul tare al pălincii. Pământul se metamorfozează sub migraţia turmelor de oi; lemnul se supune docil, modelându-se în obiect utilitar şi ornamental; contorsionându-se, lutul se converteşte în forma blidului.
Simpla rostire a numelui Ţării Oaşului rememorează istoria locului, a peisajului frământat. Nu mi-l pot imagina ca acel Oaş fabulos şi exotic, cu forme ale unei vieţi stranii, care să tulbure sau să înfierbânteze imaginaţia. Nu pot scăpa de imaginea gravată în memoria afectivă: bărbaţii peregrinând sute de kilometri în căutare de lucru, într-o existenţă dramatică înhămându-se la muncile cele mai grele, mai ales la tăiat şi defrişat păduri, iar noile generaţii, pruncii şi pruncele, prefigurând acelaşi destin dramatic, deoarece arareori aveau posibilitatea să înveţe mai mult decât tabla înmulţirii. În acest tablou social, perpetuat până în trecutul apropiat, deloc idilic, sărbătorile anului erau singurele prilejuri de exteriorizare a sensibilităţii. Exista atunci acel arhaism pe care azi l-am negat printr-un impresionant flux al generaţiilor.
„În Ţara Oaşului rădăcinile geto-dacice ale fiinţei naţionale nu trebuie căutate săpând în adâncime, pogorând în straturile moarte ale arheologiei, pentru motivul că sfintele vestigii ale descendenţei noastre se află la suprafaţă, la îndemâna oricui, prezente în structurile oşeneşti, în rostire, în port, în virtute, în stilul de viaţă cotidian, în modul cum concepe oşanul de azi ideea de timp, de istorie, în aprigul spirit justiţiar bazat pe omenie şi muncă paşnică. Aşa-zisul «conservatorism» oşenesc este conştiinţa de neatârnare a Ţării Oaşului, cuib de vulturi aflat la liziera ţării, la fruntariile ei de pavăză şi integritate teritorială.“ (Simion Pop, prefaţă la: Ioniţă G. Andron: Ţara Oaşului, album foto, Ed. Dacia, 1977).