Câmpia lasă câmp liber privirii până la zeci de kilometri. Apar apoi cocoaşele deluroase, pâlcuri de păduri. Păcănitul motorului de autobuz ar trebui să pară mai puternic dacă adeziunea vizuală la peisaj nu ar diminua atenţia către celelalte simţuri. Case răzleţe, fâneţe încărcate cu ciorchinii clăilor, oaze de pădure bătrână, izvoare în dreapta şi în stânga văii ca o mie de aripi se bălăcesc nesigur într-o lumină caldă, mierie, care – moleşindu-ne –face ca verdelle ce stăpâneşte decorul să pară şi mai intens.
Cu cât mai depărtate, imaginile capătă tonuri complementare de albastru. Negreştii par acolo, în depărtare, un sat al văzduhului, iţit din aripa concavă a depresiunii montane spre care alergăm. Racşa, Vama şi în depărtare Bixadul îşi înscriu orizontului profilul subţire, crestat de arbori suri şi turle albe ale bisericilor, ca o iluzorie împotrivire înaintea zăpuşelii.
De la înălţimea unei porţi închipuite încerci o clipă să intuieşti contururile unui tablou psihologic şi social aparţinând altor vremuri…:
Cine-o pus Oaşu-n dial
fost-a câne şi tâlhar;
de-o vrut fi om d-omenie
l-ar fi făcut pe câmpie…
Câmpia, visul daurit al oşeanului, nu trimite până aici decât un foşnet îndepărtat. O opresc, la marginea de sud-vest, prelungiri de munţi. Ceea ce se vede jos, pe miezul depresiunii, e un şes – un “rât”, cum îi spun oşenii – un câmp prea strâmt şi prea sărac să poată îndestula cele câteva localităţi îngrămădite împrejurul lor.
Drumul coboară şi urcă lin. La Negreşti, autobuzul frânează într-un nor de praf.
Risipit la întâlnirea râului Tur cu drumul Sătmarului, Satul Negru nu-şi îndreptăţeşte azi numele prin nici un semn al culorii păstrate în toponimia Negreşti, şi zadarnic ai încerca să găseşti vreo aderenţă intimă la această culoare, afară de cizmele cu carâmbi tari, căciula bărbaţilor şi chischineaua legată sub bărbia bătrânelor. Până şi laibărul sau uioşul – vesta şi haina – se fac dintr-o lână castaniu-aurie, cum e tunsă de pe oaie. Doliul, când îl aduc legile firii, e îndulcit cu flori, cu ştergare înflorate, cu lumânări şi oarece tângă. Folclorul negreştean, ca al întregului Oaş, atestă în bocete, numite aici “cântice”, puţine invective aruncate morţii. Când a simţit o sfâşiere în inimă, oşeanul n-a râvnit moartea. Amarul vieţii i s-a părut mai de temut.
Cel ce nu-i mâncat de rele
nu se uită dup-a mele.
Omul supărat nu moare,
numai la inimă-l doare. …
Numele Negreşti vine de pe vremea când bătrânele păduri de gorun împrejmuiau satul din toate laturile. Erau negre pădurile. Aveau frunza castaniu-verzuie, trunchiurile brune. Umbrele, dese şi negre, erau singurele braţe ce puteau înconjura gorunii. Singurele braţe ce ocroteau pe fugari.
Dincolo de Poptileni, de Hoceni sau Ogrăzele, se întindea imperiul pădurilor, negru. Locuinţele erau răspândite sub streaşina ocrotitoare a codrului. Fugeau oamenii de lumină, de jăndari, de ochii stăpânirii. Era pe sufletul lor ceva ce semăna cu umbra, cu pădurile.
În urmă cu peste un secol, stăpânirea a poruncit să fie adunaţi oşenii din codrul negru, să fie puşi să-şi întocmească sălaşe într-o vatră de sat. S-au trasat drumuri, s-a împărţit câte un iugăr de pământ fiecărei familii. S-a poruncit să se înceapă construcţiile. Nu s-a grăbit însă nimeni. S-a poruncit a doua oară. A treia oară au fost scoşi cu jandarii. Au fost ameninţaţi că li se vor pune foc pe casele vechi.
Au ieşit oşenii în văzul lumii. Satul nou, pe care şi l-au clădit, a fost o adunare în jurul caselor ce gravitau către întâlnirea râului Tur cu drumul cel mare, al Sătmarului. Strânşi la răscruce de drumuri, ale apei şi ale pământului, satul nou s-a chemat Negreşti. Pădurile erau încă împrejurul lui. Au stat acolo până după 1900, când calea ferată a trecut prin ele, spre Bixad. Se apropia marele seceriş al gorunilor. …
Câteva decenii ale Negreştilor se pot reconstitui din amintirea locuitorilor. Mai apoi, pătrunzi în timp cu cetera şi balada, cu tradiţia orală şi scriptele bisericii, ale primăriei, ale judecătoriei. Pământul Oaşului a fost bântuit de molime. De sărăcie. De invadatori. Ar fi supravieţuit, zice-se, Racşa şi Cămârzana. De aici sămânţa s-ar fi răspândit din nou. Ar fi venit şi seminţii de prin alte părţi… Astfel, la Remetea şi Oraşul Nou, pe pământ bun, roditor, au fost colonizaţi ţărani maghiari, în timp ce la Huta s-au stabilit meşteri ai mineritului, veniţi din Slovacia, prin 1800, odată cu deschiderea unor importante galerii.
La Negreşti, în “inima Oaşului”, întâlneşti în aceeaşi zi tot ce are mai caracteristic fiecare sat sau grup de sate. Certezencele sunt năltuţe. În veşminte dominate de galben sau roşu, au paşi sprinteni, feţe uşor ovale şi ochi aprinşi. Din Bixad, femeile tinere aduc în port o uşoară preferinţă spre albastru, iar în fizionomie o construcţie mai robustă, în vreme ce negreştencele, mărunte şi sprintene, îşi fac datoria de gazde trebăluind de zor, de parcă una din legile ospeţiei ar fi aceea de a le arăta musafirilor cât se pricep la ale casei sau ale ogrăzii. Bărbaţii din diferite sate se deosebesc după clop, după laibăre, după straiţe, după statură şi felul cum calcă. Şi toţi împreună – bărbaţii, femeile, copiii – se deosebesc după vorbă şi temperament. În urma lor, o istorie demnă, zbuciumată.
Dincolo de pitorescul tabloului oşenesc din totdeauna, un strigăt neasemuit, justiţiar, bate fără odihnă cărările amintirii:
Stai, cuţât, nu mai zbiera
pân’ ce noaptea s-a lăsa,
că ţi-oi fa pe voia ta:
oi tăie pe dom’ primar
şi grumazu’ la jăndar;
că-s cocon aşe făcut
la nemică nu mă uit,
până m-or pune-n lut.
Şi în lut dacă m-or pune,
tăt oi fa câte-o mirune…
Aşa au trăit şi au simţit oşenii. Aşa i-au cunoscut şi i-au temut domnii. “Şi în lut dacă m-or pune,/ tăt oi fa câte-o mirune” – a spus fiul acestor pământuri, umbră umblătoare şi neîngenunchiată a gorunului, în faţa vitregiilor soartei…
…În Negreşti şi împrejurimi, tânărul dascăl (Isidor Râpa) adună treptat o seamă de cântece, de strigături, de legende, una din cele mai temeinice încercări de a surprinde autenticitatea folclorului literar şi muzical oşenesc. În 1960 el tipări o primă culegere de “Cântece din Ţara Oaşului”, în care se află selecţiuni din poezia populară, …trăiesc … momente de aleasă simţire din istoria şi din prezentul Oaşului, fapte ale căror date se pierd în timp, cum pierdut rămâne şi numele celui ce a scornit cântecele, dar care, în esenţa lor cea mai fragilă, se transmit din generaţie în generaţie. Iată gândul oşeanului în ceasuri de cumpănă, în ceasuri de aspră speranţă sau deznădejde, în ceasuri grave de justiţie nepărtinitoare, când din umbra gorunului secular se înalţă glasul viscolitor al durerii ce nu mai poate fi îndurată:
Mamă, spune-adevărat,
unde gută*-ai aruncat
apa-n care m-ai scăldat?
Aruncat-o-ai prin spini
să trăiesc printre străini,
tăietorul lemnului
prin munţii Răgatului
de dorul mălaiului!
Raiu’ vost, bocotănoi,
haidaţi la şiriz cu noi;
de un capăt ţineţi doi,
de n-aţi putea, tra-om noi –
cu cuţâtu şi cu paru,
prea amar ne-a fost amarul!
* blestem …
Meşteri înnăscuţi ai versului cântat, strigat în ritm de joc sau “ţâpurit”, oşenii au încredinţat acestui meşteşug valori sufleteşti. O vorbă de spirit, un imbold strecurat în trei-patru versuri, totul izvorând cu o francheţe emoţionantă, surprinzând cu măiestrie aspecte pozitive sau reprobabile din viaţa celor din jur, constituie pentru autorul spontan minunate prilejuri de comunicare, de luare a unei atitudini.
Nu puteau fi nişte “sălbatici”, cum li se spunea odinioară, acei care au fost în stare să pună în versuri asemenea simţire:
Pe uliţa dorului
cât ce plouă, tină nu-i;
numa nişte troscoţel
de ţi-e drag a me pe el.
- Dorule, câne turbat,
unde mă porţi noaptea-n sat?
- Te port, bădiucă, sub grui,
la Ileana Budului
că de dorul mândrului,
leagănă-se lampa-n cui.
Într-o zi obişnuită de muncă, oşenii par plecaţi pe alte meleaguri. Casele, “feştite” în albastru parcă menit a statornici pe pământ crâmpeie ale văzduhului, te întâmpină ospitaliere, cu câte 3-4 cuconi sau fătuci, îmbiindu-te a zăbovi până către sară, când s-or întoarce şi gospodarii cei vârstnici.
Satul oşenesc e un sat în care, de cum îi treci pragul, nu te mai simţi străin…